INIȚIERE, AUTOAPARARE, PERFORMANȚĂ, CARDIO

SPORT KONTACT

Muay Thai

Kick Box

ZANSHIN

Cristian HRISCU

Se afirmă că, în zilele noastre, practica marţială urmăreşte în principal perfecţionarea din punct de vedere spiritual a practicanţilor, aceştia devenind mai buni în plan general uman. Este adevărat, dar, spre a nu lăsa loc confuziilor, afirmaţia se cere nuanţată. Artele marţiale extrem-orientale, oricare ar fi ele, nu sunt nici o religie, nici un sistem filosofic, deşi influenţele religioase (shinto, taoiste şi mai ales zen-budiste) nu lipsesc, la fel ca şi elemente de filosofie, etică şi morală confucianiste. Budo-ul însă nu promite mântuirea, iluminarea sau fericirea veşnică şi nu apelează la experienţe mistice sau la ajutorul unei divinităţi.

Atunci care este câştigul spiritual în cazul unui budoka şi, în particular, al unui karateka? Pentru a răspunde acestei întrebări, mă voi referi în continuare la ceea ce se află în spatele tehnicii (waza), a percepţiei (kokoro), a iniţiativei (sen), a tacticilor şi strategiilor de luptă. Este vorba de o combinaţie de intenţii, calcul, emoţii, intuiţie şi reflexe, ce determină iniţierea, desfăşurarea şi rezultatul unei acţiuni de luptă – luptă care poate fi o confruntare fizică, în dojo sau în afara lui, dar care poate fi extrapolată la orice domeniu al vieţii cotidiene. Bineînţeles, în reuşită sau eşec poate interveni şi hazardul, dându-ne eventual posibilitatea de a ne crede urmăriţi de noroc sau ghinion, protejaţi sau persecutaţi de soartă, divinitate sau societate. Rolul acestei variabile ar trebui însă pe cât posibil redus, astfel încât sentimentul dominant să fie acela de control conştient asupra propriilor acţiuni, a propriului drum în viaţă. Aici, la nivelul controlului, intervine rolul formator al budo-ului, care, prin intermediul pregătirii specifice de luptă, atinge şi modelează pe nesimţite spiritul unui practicant sincer şi hotărât. Spun hotărât şi nu entuziast, pentru că entuziasmul se epuizează în faţa dificultăţilor şi mai ales în faţa rutinei întinse pe ani şi ani a antrenamentului marţial. Într-adevăr, entuziasmul te poate ajuta să treci peste perioada dificilă de început (săptămâni, luni), peste neplăceri sau accidentări pasagere care survin adesea pe parcurs. Pentru a depăşi însă monotonia antrenamentului în care se exersează tehnici deja învăţate, pentru a întreţine şi finisa continuu aceleaşi şi aceleaşi deprinderi, pentru a nu te blaza sau plafona, e nevoie de altceva. Câştiguri durabile şi semnificative se pot realiza doar cu o sinceritate absolută în evaluarea propriei prestaţii, dublată de hotărâre, de răbdare şi de concentrare asupra momentului. De cele mai multe ori, nimic din acestea nu au de-a face cu aşa-zisul “talent pentru arte marţiale”. Cu toţii am văzut oameni foarte promiţători, ajutaţi şi de un fizic norocos, asimilând cu mare uşurinţă orice tehnică şi ajungând rapid şi fără efort la nivel de 1 kyu -1 dan – şi care apoi se plafonau, incapabili să înţeleagă sau să accepte că adevăratul budo de abia de acolo începe. Confruntaţi cu inevitabilele urcuşuri şi coborâşuri şi nesusţinuţi în continuare de progresele facile cu care se obişnuiseră, realizau că tot realizaseră până atunci fusese doar “încălzirea” pentru adevărata cursă. Şi renunţau, depăşiţi de colegi cu un traiect mai puţin spectaculos, dar dispuşi să-şi asume munca grea, plină de sacrificii şi frustrări, răsplătită doar din când în când de rare, dar atât de recompensante momente de străpungere. De aici marea disproporţie între numărul începătorilor şi cel al centurilor negre 1 dan, şi între numărul acestora şi al celor ce reuşesc trecerea la nivelele superioare. Este, în fond, ceea ce-i departajează şi în viaţă pe cei care ies rapid din cursă de cei ce continuă cu plutonul, şi pe aceştia din urmă de cei ce reuşesc să se detaşeze şi să lase plutonul undeva în urmă.

Este deci necesar ca, de la bun început, practicantul să înţeleagă că face primii paşi pe un drum gândit să dureze toată viaţa. Din această perspectivă, nu ţinta finală contează (şi care ar putea fi aceasta!?), ci fiecare pas în parte. Fiecare antrenament, fiecare execuţie tehnică reprezintă momente unice şi irepetabile, şi merită conştientizate şi trăite ca atare. Este aşa-numitul ZANSHIN, spiritul alert, veşnic treaz, despre care începătorii află încă de la primele antrenamente. Orice tehnică trebuie executată cu zanshin, cu o totală concentrare “aici şi acum”, fără preocupare pentru tehnicile următoare. Într-o primă etapă nu trebuie să intereseze nici măcar reuşita tehnicii executate, ci doar concentrarea asupra clipei şi perfecţiunea gestului prezent. Zanshin-ul impune categoric o abordare de tip perfecţionist a fiecărei acţiuni.

În spiritul zanshin, e inacceptabilă executarea grăbită şi neglijentă a unei deplasări pentru a plasa un atac decisiv. Un adversar stăpân pe sine va putea stopa oricum, cu un contraatac devastator, o asemenea iniţiativă, înainte de finalizarea ei. Un bloc executat în grabă şi fără concentrare nu permite în nici un caz trecerea mai rapidă la contraatacul plănuit, ci dimpotrivă, este garanţia pentru succesul atacului advers. În schimb, un bloc executat ofensiv şi finalizat cu zanshin poate efectiv scoate din luptă un atacant, eventual chiar fracturându-i membrul sau articulaţia. Nu trebuie, deci, acceptată o trecere grăbită şi neglijentă prin clipa prezentă, cu gândul la cea viitoare. Răbdarea trebuie şi ea educată. Doar astfel tehnica va putea fi înţeleasă, însuşită, perfecţionată continuu şi în final asimilată sub forma care îi conferă un maximum de eficienţă. De asemenea, în spiritul zanshin, o acţiune de atac sau apărare-contraatac nu se încheie la atingerea ţintei, ci abia după revenirea într-o gardă (kamae) şi o poziţie (dachi) stabile şi corecte, la o distanţă sigură faţă de adversar. În traducere literală, zanshin chiar asta înseamnă: spiritul de după. Strigătele de bucurie, cu mâinile agitate deasupra capului şi cu privirile îndreptate spre tribună sau spre tavan, la marcarea unui punct într-o competiţie, nu denotă altceva decât lipsă de zanshin. La fel protestele zgomotoase la adresa arbitrajului sau a adversarului, chiar dacă e vorba de o finală de campionat mondial. Execuţia trebuie să aibă atât o tehnicitate, cât şi un spirit atât de evidente, încât nici un arbitru, oricât de părtinitor, să nu o poată ignora. Altfel, se lasă loc hazardului.

O tehnică executată cu zanshin poate să reuşească sau nu, dar atunci eventualul eşec se va fi datorat doar superiorităţii tehnice şi spiritului mai puternic al adversarului, şi nu propriei neglijenţe. În lipsa zanshin-ului, însă, o luptă poate fi uşor pierdută, chiar în faţa unui adversar mai puţin tehnic, dar care este mai aproape de spiritul zanshin. În această situaţie, în funcţie de sinceritatea cu care abordează budo-ul, practicantul fie îşi va conştientiza şi asuma lipsurile, fie va prefera să se ascundă în spatele ghinionului, al arbitrajului părtinitor etc.

Această atitudine, formată în dojo, îşi păstrează valoarea şi în afara lui şi se poate aplica, practic, în orice domeniu de activitate. Zanshin-ul trebuie deci educat încă de la început, şi este de datoria instructorului să insiste asupra acestui aspect, chiar dacă începătorul nu-i sesizează întreaga importanţă sau nu are răbdarea necesară. Abia după un oarecare timp de practică, de obicei de ordinul anilor, zanshin-ul va deveni parte integrantă a karate-ului practicantului, în aşa măsură încât o execuţie deficitară la acest capitol îl va nemulţumi chiar pe el, chiar dacă tehnica a fost, întâmplător, eficientă.