SHIN III – SPIRITUL ÎN ARTELE MARŢIALE

III. MUSHIN

În limba japoneză, ‘mu’ este prefixul negării. Ataşat termenului de ‘shin’, spirit, generează un cuvânt, mushin, care ar însemna absenţa spiritului, anularea gândirii raţionale, implicit renunţarea la aspiraţiile propriul ego. În artele marţiale se afirmă că starea de mushin este aceea către care orice războinic trebuie să tindă. Dar cum se împacă acest lucru cu ideea de luptă, indiferent de forma ei – competiţională, de antrenament, reală, cu sau fără arme? Cum îţi poţi permite să ignori tocmai scopul pentru care lupţi? Cum poţi face abstracţie de miza aflată în joc? Doar toate acestea au fost avute în vedere pe parcursul întregii pregătiri, pentru ca în momentul hotărâtor să nu le acorzi mai multă importanţă decât unui nor purtat de vânt? Să încetezi de a le urmări ca scop final al luptei în care tocmai te-ai angajat? Atunci pentru ce lupţi? Pentru ce îţi antrenezi corpul, tehnica, percepţia, puterea de concentrare? Dar zanshin-ul? Dar fudoshin-ul? Despre toate se afirmă că sunt esenţiale şi iată ca, în momentul adevărului, se cere să ţi le ştergi din minte. Aici pare să fie nu una, ci un munte de contradicţii.

Este adevărat, se poate aborda o luptă şi în absenţa stării de mushin. În cele mai multe cazuri aşa se şi întâmplă. Adversarul poate fi dominat şi învins dacă nivelul tehnic şi cel spiritual al practicantului sunt suficient de ridicate şi de bine armonizate. Este nivelul experţilor (3-4 Dan). În lupta competiţională, în general, este suficient. În lupta reală însă, unde dispar restricţiile şi reţinerile, sau la un nivel tehnic superior, situaţia se schimbă radical. Tehnicile de luptă ating forţe incredibile (forţa măsurată a unui yoko-geri ke-komi a fost de 1200 kgf) şi viteze de 14-16 m/s. Configuraţia terenului şi eventuala prezenţă a unei arme complică şi mai mult situaţia. Un proverb din lumea artelor marţiale chinezeşti spune: când se luptă doi tigri, unul va muri, iar celălalt va fi cel puţin grav rănit. Pur şi simplu, atacurile sunt prea rapide şi prea puternice pentru a putea fi toate controlate şi blocate conştient. Procesul de analiză a atacului şi de decizie raţională a eschivei, blocului şi contraatacului durează prea mult. Timpul de latenţă dintre comanda nervoasă şi acţiunea corpului introduce o întârziere suplimentară. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul deciziei de a lansa un atac, ceea ce face ca unele oportunităţi corect sesizate să nu poată fi exploatate. În Budo, la distanţa de luptă şi la viteza tehnicilor, “viteza gândului” este pur şi simplu prea mică şi deci periculos de a fi introdusă în ecuaţie. Dacă la asta se adaugă şi preocuparea pentru miza luptei – fie ea şi propria viaţă –, precum şi emoţii parazite ca teama, furia sau agitaţia, presiunea psihică devine prea mare şi ezitările sau greşelile sunt practic inevitabile. Şi unele, şi celelalte se plătesc scump.

Toate acestea au fost înţelese cu mult timp în urmă, în Japonia secolului 16, aflată în plină anarhie feudală odată la prăbuşirea shogunatului Ashikaga. Metodele prin care s-a încercat rezolvarea problemei au variat de la caz la caz. La începutul secolului 17, budismul zen a oferit o soluţie. Era perioada în care, sub influenţa zen-ului, începea lungul proces de evoluţie al diverselor stiluri de la simple metodă de luptă la artele marţiale aşa cum le cunoaştem astăzi. Extrem de importantă în această direcţie a fost colaborarea călugărului Takuan Sōhō cu primii doi maeştri ai celebrei şcoli de ken-jutsu Yagyu-Shinkage-Ryu. Chiar conceptul de mushin i se datorează acestui maestru zen, reputat expert de sabie, dar şi pictor şi maestru al ceaiului. Conform teoriei sale, verificate ulterior în practică de numeroşi războinici şi maeştri, în timpul luptei conştientul trebuia “deconectat”.  Tehnica, atât de bine asimilată încât să devină mişcare naturală, nu mai trebuia supravegheată şi controlată, la fel ca şi percepţia de tip mizu-no-kokoro şi tsuki-no-kokoro. Starea de zanshin şi de fudoshin trebuiau şi ele să facă deja parte din felul de a fi al războinicului, manifestându-se deci spontan, fără o concentrare specială. Dacă oricare din aceste “ingrediente” lipsea, existau oricum şanse mari pentru o înfrângere, iar concentrarea conştientă nu ar fi făcut decât să inducă crispare şi nesiguranţă şi să agraveze situaţia. Deprinderile de luptă trebuiau pur şi simplu lăsate să se manifeste liber, fără ezitări sau inhibiţii.

Cât despre riscurile şi miza luptei, despre importanţa rezultatului – paradoxal, acestea nu contează cu adevărat. Ele pot însemna ceva doar când şi dacă lupta este câştigată. În timpul luptei, însă, gândul la ele nu face decât să inducă un stres suplimentar. Odată cu ele, trebuie să dispară din minte ambiţiile, temerile, resentimentele, trecutul şi viitorul. Spiritul trebuie să fie liber şi neataşat. Acesta este aşa-numitul sutemi, starea de abandon asupra controlului conştient şi renunţarea la propriul ego. Se creează astfel premisele pentru o stare de percepţie extinsă de tip tsuki-no-kokoro. Subconştientul va recepţiona orice informaţie, chiar subliminală, provenită de la adversar sau din mediul înconjurător şi va declanşa automat răspunsul adecvat. Starea de mushin presupune, deci, o comunicare spirituală de tip special cu universul înconjurător – univers care îl include şi pe adversar, deşi nu neapărat ca element central. Este o legătură din care lipseşte ostilitatea sau încrâncenarea, o stare de empatie întrucâtva similară ai-ki-ului. Într-o asemenea stare de spirit pot fi percepute, la nivel subconştient, modificările de tensiune psihică şi fizică ale adversarului şi se poate declanşa un contraatac preventiv pe intenţia de atac iminent a adversarului (ate-no-sen). De asemenea, este perfect posibil ca, în prezenţa unei comunicări spirituale de acest fel, după o perioadă de imobilitate totală dublată de o intensă presiune psihică, unul sau ambii adversari să se retragă, renunţând la confruntarea fizică. Este victoria fără luptă, atât asupra adversarului, cât şi, mai ales, asupra propriului ego. Este nivelul marilor maeştri.

Evident, mushin ca stare spirituală este dificil de atins, cu atât mai dificil în condiţiile unei lupte reale sau unei situaţii neaşteptate. Dar tocmai în asemenea momente de criză starea de mushin contracarează instalarea panicii şi a blocajelor mentale sau apariţia gesturilor necontrolate şi permite o reacţie spontană şi adecvată. Dincolo de titlurile în competiţii, dincolo de eventuala utilitate în autoapărare, această educare a spiritului conform principiilor de zanshin, fudoshin şi mushin reprezintă, poate, cel mai durabil câştig al unui practicant pe parcursul unei vieţi de antrenament în artele marţiale.

Cristian HRISCU

Leave A Comment

All fields marked with an asterisk (*) are required